Magic
Seria asta e, în primul rând, despre copilărie – dar nu genul acela idealizat, perfect, ci una reală, plină de contraste. E despre lucrurile care ne trezesc nostalgie, dar și despre diferențele mari dintre copiii care au avut parte de siguranță și confort și cei care au crescut cu lipsuri, cu griji, cu prea multă maturitate prea devreme.
Pe parcursul lucrărilor apar tot felul de obiecte familiare – jucării, dulciuri – dar puse în contexte care le schimbă complet sensul. Prezența elementelor legate de droguri nu e întâmplătoare: ele vorbesc despre tentații, traume sau evadări care apar prea devreme în viața unor copii. Sunt simboluri ale unei realități care nu e întotdeauna vizibilă, dar care e foarte prezentă.
Pentru mine, colecția are și o dimensiune personală – multe dintre obiecte chiar vin din copilăria mea. A fost o formă de introspecție, de sinceritate.
E o serie care nu vrea să dea verdicte, ci să pună întrebări. Ce înseamnă „copilărie fericită”? Ce ne influențează drumul? Și cum ar arăta o lume în care fiecare copil ar avea aceleași șanse?
+- Magic
Această lucrare urmărește o singură idee – cuvântul „Magic” – purtat ca un fir roșu prin patru momente ale vieții. La început, e inocență: o carte de colorat magică, plină de promisiuni, curiozitate, imaginație. Apoi vine gustul copilăriei – croissantul „magic”.
Brusc, sensul se schimbă. Apare ambalajul unui plic de „Magic” – droguri etnobotanice care au marcat o generație, mai ales în zonele vulnerabile. Magia devine o capcană, o iluzie periculoasă. În loc de evadare prin joc sau dulciuri, evadarea devine supraviețuire. În final, totul se încheie cu un cartonaș din jocul „Magic: The Gathering” care simbolizează moartea – ca o concluzie tristă, dar inevitabilă, a acestui traseu.
Lucrarea e construită ca o poveste în patru acte despre cum se schimbă sensurile – cum ceva ce la început era plin de lumină și promisiune poate ajunge, în timp, să își piardă complet magia. De fapt, nu cuvântul se schimbă, ci contextul.
Surprise
Lucrarea asta e despre cum același obiect poate însemna lucruri complet diferite, în funcție de context. O cutiuță galbenă, care ar trebui să păstreze doar mici bucurii și jucării, ajunge să fie folosită pentru a transporta droguri.
Pastilele roz și jucăriile copilăriei mele, puse unele lângă altele, spun tot: același ambalaj, două lumi complet diferite.
Și încă ceva: jucăriile din lucrare nu sunt alese întâmplător. Fiecare, dacă te uiți dintr-un anumit unghi, poate părea altceva. Și ele își schimbă sensul, exact ca oul în care au fost puse.
Pentru mine, lucrarea asta e despre cum pierdem inocența. Despre cum un obiect simplu poate spune o poveste tristă, dacă ne uităm mai atent.
CD-RW
Lucrarea e compusă din 8 CD-uri – obiecte banale, dar extrem de încărcate afectiv, mai ales pentru cei crescuți în anii 2000. Fiecare CD are o poveste: unele sunt marcate cu titluri personale, nume de fișiere, poate de jocuri sau muzică din copilărie; altele, în schimb, poartă cuvinte precum „anxietate”, „speranță” sau pur și simplu un „?”, semn al nesiguranței sau al lucrurilor nespuse.
Este o lucrare despre cum ne-am arhivat emoțiile fără să știm. Despre cum am înregistrat, chiar și inconștient, frânturi din ce trăiam – și cum acele frânturi rămân acolo, într-un colț de memorie, gata să fie accesate din nou. CD-urile devin o metaforă a felului în care păstrăm (sau ascundem) emoțiile – unele clare, altele confuze, unele amintiri curate, altele amestecate cu teamă, incertitudine sau dorință de evadare.
E o lucrare simplă vizual, dar puternică în subtext – pentru că vorbește despre ce nu se vede: ce simțeam când eram mici, dar nu știam să spunem.
1UP
Consola Nintendo pe care am avut-o în copilărie și jocul Mario – un simbol clar al evadării, al lumilor în care puteai să pierzi noțiunea timpului și să fii „altundeva”. Dar pe caseta jocului, numele nu mai e „Mario”. Am schimbat eticheta în „Respawn in Real Life” – o dorință nerostită, dar mereu acolo: să o iei de la capăt, nu în joc, ci în viață.
Lucrarea e despre acel moment în care îți dai seama că în viața reală nu există „Start Over” sau „Retry”. În copilărie, consola era o formă de libertate, de iluzie controlabilă. Acum, reîntoarsă în prezent, consola devine aproape un simbol tragic: nu mai e doar o jucărie, ci un mecanism al dorinței de reset.
E un fel de confesiune vizuală. În spatele umorului aparent sau al referinței pop culture stă o realitate mai grea: că uneori viața apasă prea tare pe „Continue” și uiți că ți-ai fi dorit o salvare mai devreme.
Replay
Trei casete, trei titluri: „Songs of Yesteryear”, „Songs of Today”, „Songs of Tomorrow”. Lucrarea pornește de la ideea că muzica nu e doar ceva ce asculți – e ceva care te poate transporta, emoțional, înapoi în timp. Poți auzi o piesă și, dintr-o dată, ești din nou în camera ta de acum 10 ani, într-un autobuz, la o petrecere, sau într-un moment care părea banal, dar care acum doare sau încălzește.
Fiecare casetă simbolizează o etapă: trecutul, prezentul și un viitor imaginar. Muzica trecutului e încărcată de nostalgie – nu doar pentru ce era, ci pentru cum ne simțeam când o ascultam. Muzica prezentului e un amestec de luciditate, suprasaturație și nevoia de sens. Iar muzica viitorului e o proiecție – poate a speranței, poate a fricii, poate o întrebare fără răspuns.
Pentru mine, muzica e cel mai direct mod de a retrăi ceva. De a simți din nou o stare, chiar și când am uitat contextul. E un fel de memorie emoțională pe care nu o controlezi, dar care te prinde oricum. Lucrarea asta e despre asta: despre cum muzica nu trece niciodată fără să lase ceva în tine. Și despre cum, chiar dacă timpul curge, unele melodii te pot face să-l dai înapoi.